Cu ocazia funerariilor din 7 octombrie 2015 a Presedintei fondatoare a FEACU, avocat Paula Iacob, o delegatie a FMACU si FEACU a prezentat un ultim omagiu.
Femeia în profesia de avocat
Interviu cu Doamna Avocat Paula Iacob
May 09, 2014
Sunteți unul dintre cei mai cunoscuți avocați din România. De ce ați ales această profesie?
Inițial, pentru că am stat în preajma nașilor de botez care erau medici și a verilor tatălui meu, un mare oftal molog și un internist de excepție, m-am gândit să mă îndrept spre medicină. Dar, este adevărat că, probabil în firea mea era să vorbesc pentru alții. Îmi amintesc că, la opt ani, la înmormântarea unei colege, m-am trezit vorbind fiindcă știam că la un asemenea moment se spun câteva cuvinte.
Ulterior, am realizat că, în general, doream să ajut oamenii să aleagă dintre două opinii pe cea dreaptă, cred că întotdeauna a existat un spirit de echitate în ființa mea. Dar, de dragul acestor unchi, m-am îndreptat spre medicină și am dat examen de intrare la facultate. La un moment dat, tatăl meu mi-a spus că și-ar dori ca fiica lui să ajungă studentă la 15 ani, ca Iulia Hașdeu. Nu am reușit la 15, ci la 16 ani.
Am absolvit două clase într-un an, ca să-i dovedesc tatălui meu că și el poate avea un copil care să răzbească în viață. Așadar, am dat examen la medicină, numai că media mea nu a fost suficient de mare pentru a intra în București; era după două veri în care învățasem mult ca să trec cele două clase. Abia se înființase Facultatea de Medicină la Timișoara și urma să plec acolo.
Tatăl meu nu a fost de acord, situație în care am spus că, dacă nu pot face medicină, vreau să urmez cursurile Facultății de Drept. În facultate mi-au plăcut, în general, toate materiile, iar idea aceasta de dreptate mi s-a părut extraordinară. Nu am regretat niciodată că n-am urmat medicina. Am făcut foarte mult drept civil, dar, este adevărat, m-a atras penalul pentru că, în timpul facultății, am avut marea șansă de a face practică în tribunal pe lângă
Ionel Teodoreanu, care era un tumult de pasiune juridică, un vorbitor extraordinar, mult din ceea ce am învățat eu în profesie îi datorez lui și acelei practici în tribunal. De aceea, acum, când îmi vin tineri studenți la practică, mă străduiesc, atât cât pot eu, să le arăt tot ce are frumos această profesie pentru că, la fel ca medicina, nu poți ajunge un avocat foarte bun, cum nu poți ajunge medic de excepție, dacă nu pui într-un colț, alături de cunoștințele profesionale și un strop de suflet.
Am avut norocul de a avea și în avocatură civiliști mari în apropiere. A existat un alt mare avocat care venea tot din Moldova ca și Ionel Teodoreanu, Vintilă Gheorghiu, care a îndrumat mai multe generații de avocați și toți am acumulat drept civil într-o foarte mare măsură. Ar fi, de asemenea, profesorul Tudor Popescu. El ne-a dat exemplu de inteligență absolut superioară, ne-a învățat să gândim juridic, ne-aînvățat ce este logica juridică. Au fost elemente care m-au făcut să iubesc foarte mult această meserie, astfel încât la o vârstă la care alte femei stau mai mult la coadă la medic, eu colind țara-n lung și-n lat, și nu numai țara.
În opinia mea, avocatura este o meserie pe care, dacă o face un om rece și nepăsător la durerea celor care apelează la serviciile sale nu poate să aibă succes. De aceea spun că sunt de iubit toate profesiile aflate în slujba omului. Din păcate, însă, latura mercantilă începe să primeze peste tot. În timpul tinereții mele, al studenției și apoi în profesia de avocat, toți ne zbăteam în primul rând să facem carieră și apoi venea ideea să aduni un ban. Nu era important. Importantă a fost, spun eu, pentru generația mea, cariera.
Cea mai mare parte din activitatea profesională v-ați petrecut-o în Tribunal?
Am fost apreciată încă de tânără, am avut o oarecare clientelă, dar, vă spun cinstit, am mâncat tribunal pe pâine. Mi-a plăcut și am înțeles că viața de tribunal și cea de avocat nu pot trăi decât dacă iubești să fii la bară. La bară înseamnă uneori să stai de dimineața până seara în tribunal. Și acum mi se întâmplă, dar niciodată nu simt oboseala pentru că satisfacția sufletească pe care o am în cursul unei zile de judecată, rezultatele pe care le am uneori nu se pot compara cu nicio pereche elegantă de pantofi, cu nicio poșetă de la o mare firmă. Bucuria pe care o are un avocat atunci când realizează ceva prin mintea, cunoștințele și strădania pe care le demonstrează în fața instanței de judecată este imensă.
Uneori nu ne înțelegem, avem conflicte cu procurorii, chiar judecătorii își pierd câteodată răbdarea, nu ne vorbesc poate cu respectul de care ar trebui să ne bucurăm fiecare dintre noi, dar nu contează. Sunt mult mai mari bucuriile față de micile neplăceri care trec. E momentul acela neplăcut, în rest, totul trece.
În România s-au produs schimbări majore în toate domeniile de activitate. Cum a evoluat sistemul nostru juridic din momentul în care ați intrat în această profesie și până în prezent?
În afara rigorilor legate de sancțiunile care aveau carater politic, pentru că se urmărea clar distrugerea unei clase, distrugerea ideii de politică de dreapta, deci în afara a tot ce era legat de Tribunalul Militar și de acel gen de infracțiuni (uneltire contra ordinii sociale etc.), principiile de drept substanțial erau reflectate de Codurile Penal și Civil, de Codul Familiei. Îmi amintesc că am participat la un Congres al Zilelor Justiției Germane, unde cei prezenți au fost extrem de încântați de modul în care era reglementată la noi problema copilului din afara căsătoriei, care avea drept la moștenire, în vreme ce foarte multe legislații din alte țări nu prevedeau așa ceva.
Prin urmare, legea în sine nu era o lege de care să te plângi, dar, din păcate, interpretările erau făcute de foarte multe ori ținând seama de lupta de clasă, de interesul clasei muncitoare și alte elemente care nu respectau deloc ideea de După ’89, sistemul juridic a evoluat pozitiv, în sensul că acum există o libertate mai mare de exprimare și gândire, există de multe ori posibilitatea să obții soluții în care să învingă adevărul și nu neapărat acuzarea, dar, din păcate, în ultima vreme, ne-am cam întors la idea dosarelor mamut, zeci de volume, pe care apărarea aproape nu are timp să le citească. Prin urmare, mă tem că nici judecătorul, care are atâtea cauze, nu le poate parcurge și, se întâmplă uneori să-ți scape exact un element ce putea soluționa într-un anumit fel cauza. Astfel, ideea acestor dosare mamut este o greșeală și o întoarcere spre justiția trecutului.
Nu se pot judeca loturi peste loturi. Omul este cel care greșește, unul singur. Se merge acum foarte mult pe ideea de crimă organizată. Eu aș merge mai mult pe fapta personală și pe sancțiunea pe care o merită fiecare om care își amestecă gândurile cu modul de comportare nefiresc al unora care comit o faptă infracțională. Aceasta în penal.
În civil, se întâmplă, din păcate, ceea ce discutam mai înainte și anume dorința de bani îi impinge pe oameni la fapte de o urâțenie morală care uneori depășește, în opinia mea, chiar ideea de crimă. Se întâmplă lucruri urâte, frați care se înșală unii pe alții, fapte care demonstrează urâțenia și micimea sufletului omenesc. Prin urmare, și în civil trebuie luptat împotriva a tot ceea ce e urât, nu numai în penal.
În civil, se întâmplă, din păcate, ceea ce discutam mai înainte și anume dorința de bani îi impinge pe oameni la fapte de o urâțenie morală care uneori depășește, în opinia mea, chiar ideea de crimă. Se întâmplă lucruri urâte, frați care se înșală unii pe alții, fapte care demonstrează urâțenia și micimea sufletului omenesc. Prin urmare, și în civil trebuie luptat împotriva a tot ceea ce e urât, nu numai în penal.
Cum ați defini profesia de avocat?
Avocatura este o meserie care îți cere o memorie prodigioasă, putere de a improviza, capacitatea de a te apleca cu toată puterea gândirii tale asupra paginilor “moarte” ale unui dosar, pagini cărora tu trebuie să le dai viață în fața judecătorului și a procurorului pentru ca aceștia să înțeleagă de ce îl aperi pe acel om, criminal sau un simplu năpăstuit al soartei. Eu, care știu foate bine ce adâncimi ale gândirii trebuie să cuprindă uneori profesia aceasta, o iubesc, o fac cu plăcere.
Această profesie liberală care este avocatura, ar trebui să se bucure în lume de mai multă dragoste, fiindcă avocatura înseamnă și cultură. Marii avocați ai acestei țări au fost oameni de cultură. Pășim astăzi pe atâtea străzi cu nume de juriști și habar nu avem că strada respectivă poartă numele unui om care a iubit ideea de drept, idee ce cuprinde în ea, spun eu, cele mai frumoase sentimente: dragoste față de adevăr și libertate. Profesia de avocat este profesia în care nu lovești, ci doar aperi, de aceea o iubesc din tot sufletul și doresc să aibă tot atâta viață cât va avea lumea.
Ce le-ați sfătui pe doamnele care doresc să aleagă această profesie? Cât de dificil este pentru o femeie să practice avocatura?
Trebuie să recunosc că femeile avocat au un mic handicap și mă refer la voce, pentru că vocea bărbatului este mai convingătoare, mai ales dacă este o voce baritonală, care îți place. Când un bărbat ridică puțin vocea, răspândește energie în jurul lui. O femeie care ridică glasul te duce așa puțin spre ceva din psihiatrie care se cheamă isterie. Am auzit recent o doamnă avocat care era foarte convinsă de ideile sale, dar care, în opinia mea, este o mică soprană.
De aceea spun că glasul este uneori un dezavantaj la femei. Însă, dacă reușești să-ți stăpânești glasul și să conduci procesul cu curaj, dispare acest dezavantaj și au fost situații în care am văzut foarte multe femei avocat învingând pe plan juridic și al logicii care trebuie să cârmuiască orice pledoarie, fiindcă a sări de la o idée la alta, fără a face o legătură logică este o mare greșeală. Am văzut foarte multe femei obținând rezultate frumoase tocmai datorită acestui mod de a-ți face meseria.
Eu sfătuiesc pe orice tânăr avocat să meargă și să citească revistele vechi de drept. Este uluitor ce minți scânteietoare au avut avocații din anii respectivi.
Am toată prețuirea pentru ceea ce înseamnă femeia în profesia de avocat, femeia în viața socială, în cea de familie. Suntem o parte a omenirii despre care ar trebui să se vorbească mai frumos, mai mult.
V-ați gândit să vă îndreptați spre avocatura de business?
Așa cum înainte nu exista conceptul de supermarket, nu existau nici aceste mari cabinete de avocatură. Erau birouri mici, foarte puțin specializate; se mergea pe avocatură, în general.
De aceea, eu personal nu am putut să merg pe o singură latură a avocaturii, poate și pentru că sunt un om care mă plictisesc repede și nu aș putea să văd în față doar contracte comerciale, după cum nu aș putea să văd numai crime. Îmi place să mă ocup și de altceva, un divorț, un partaj, îmi place și să aflu dacă un tablou este cel original etc. În această profesie este viață. De aceea spun eu, a te îndrepta spre toate aspectele este un mare avantaj. Este adevărat că, acum, modern este să mergem pe idea societăților mari de avocatură. Pe undeva, spun și eu că nu au greșit cei care au spus că „unde-s doi puterea crește”. Și eu am câțiva colaboratori și am luat întotdeauna stagiari lângă mine fiindcă am socotit că, dacă gândim mai mulți, nu se poate să nu iasă ceva mai mult decât dintr-un singur creier. Și am avut permanent copii deosebiți la cabinet, care și-au construit apoi o carieră frumoasă.
De aceea, eu personal nu am putut să merg pe o singură latură a avocaturii, poate și pentru că sunt un om care mă plictisesc repede și nu aș putea să văd în față doar contracte comerciale, după cum nu aș putea să văd numai crime. Îmi place să mă ocup și de altceva, un divorț, un partaj, îmi place și să aflu dacă un tablou este cel original etc. În această profesie este viață. De aceea spun eu, a te îndrepta spre toate aspectele este un mare avantaj. Este adevărat că, acum, modern este să mergem pe idea societăților mari de avocatură. Pe undeva, spun și eu că nu au greșit cei care au spus că „unde-s doi puterea crește”. Și eu am câțiva colaboratori și am luat întotdeauna stagiari lângă mine fiindcă am socotit că, dacă gândim mai mulți, nu se poate să nu iasă ceva mai mult decât dintr-un singur creier. Și am avut permanent copii deosebiți la cabinet, care și-au construit apoi o carieră frumoasă.
Ceea ce reproșez eu caselor mari de avocatură este că oamenii stau de dimineață până seara la birou, pe când noi facem cabinet de două ori pe săptămână. Nu vreau să stea omul lipit de cabinet, pentru că astfel ești cu adevărat liber și mai puțin funcționar. Asta înseamnă profesie liberală. Mie mi se pare o eroare a timpurilor pe care le trăim că în cabinete oferă consultanță juridică ingineri, mediatori etc. În opinia mea, mediatorul trebuie să fie cunoscător de principii juridice, trebuie să aibă o bază de cunoștințe care să-i permită să dea sfaturi.
Din “portofoliul” dvs. Fac parte mai multe cazuri intens mediatizate. A reprezentat acest lucru un avantaj sau un dezavantaj pentru cariera avocatului Paula Iacob?
Cel care spune că este un dezavantaj, nu spune adevărul. Eu am fost un avocat cunoscut și înainte de 1989, fiindcă, așa cum am mai spus, am fost permanent în tribunal. Mediatizarea a venit după ce am apărut într-un anume proces. Lui Nicu Ceaușescu îi datorez mult din faptul că astăzi sunt atât de cunoscută.
V-ați implicat activ în viața socială
Participarea mea la viața socială a fost ceva extraordinar. Am avut norocul că soțul meu, mare iubitor de călătorii ca și mine, a înțeles când i-am spus că vreau să particip la reintrarea avocaturii românești în Uniunea Internațională a Avocaților, organizație din care dispărusem în anii de dictatură. Astfel, am ajuns la Strasbourg. Am participat, apoi, la mai multe congrese ale Uniunii Internaționale a Avocaților și, la unul din aceste evenimente am fost abordată de două doamne care mi-au spus: „Sunteți din România, una dintre primele țări care au înființat Federația Internațională a Femeilor de Carieră Juridică, de ce nu reveniți la noi? Ați avut prima avocată româncă, Ella Negruzzi”. Și așa am aflat de Ella Negruzzi, am citit tot ce se putea despre această minune a lumii juridice, prima femeie care a reușit să spargă zidul baroului și să pătrundă în lumea avocaturii, după cum prima femeie doctor în drept de la Sorbona a fost tot o româncă.
Atunci a renăscut Asociația Femeilor de Carieră Juridică din România și cred că suntem una dintre cele mai vechi asociații nonguvernamentale din țară. Am revenit astfel și pe plan internațional, iar eu personal am fost aleasă vicepreședinte a Federației Mondiale.
Tot datorită acestei aplecări ale mele spre lumea vieții sociale, am reușit să organizez, după ce am făcut primul statut de Club UNESCO din România, Federația Română a Asociațiilor, Centrelor și Cluburilor UNESCO, al cărei președinte fondator sunt. Mai mult, datorită nouă, românilor, s-a înființat Federația Europea nă a Centrelor UNESCO, am fost prima româncă cu funcție de conducere, vicepreședinte, iar astăzi am bucuria ca Daniela Popescu, expert UNESCO în România să fie președinte al Federației Europene și a unei părți din America.
Printre pasiunile dvs. se numără motociclismul și gazetăria
Din facultate am lucrat în presă, am fost gazetar sportiv și acei ani mi-au fost de ajutor, în sensul că, discutând cu sportivii, luând interviuri, am învățat să mă apropii de sufletul omului, am învățat să iubesc și să prețuiesc omul.
Am avut o satisfacție în plus mergând la meciuri de fotbal, de handbal, iar participarea la viața de gazetar mi-a servit și în profesie. Și în acest moment fac parte din colectivul de redacție al unui ziar nu foarte cunoscut, înființat de un mare gazetar care a fost Dic Baboian și al cărui băiat, Karen Baboian, inginer de profesie, a preluat meseria de gazetar a tatălui său și face această revistă, intitulată Diplomat Club. Este vorba despre un ziar de cultură. Și avem atâta nevoie de cultură și mai ales de cultură juridică.
Am avut o satisfacție în plus mergând la meciuri de fotbal, de handbal, iar participarea la viața de gazetar mi-a servit și în profesie. Și în acest moment fac parte din colectivul de redacție al unui ziar nu foarte cunoscut, înființat de un mare gazetar care a fost Dic Baboian și al cărui băiat, Karen Baboian, inginer de profesie, a preluat meseria de gazetar a tatălui său și face această revistă, intitulată Diplomat Club. Este vorba despre un ziar de cultură. Și avem atâta nevoie de cultură și mai ales de cultură juridică.
Cât despre motociclism, în copilăria mea mi-am dorit teribil de mult o motocicletă. Deși tata mi-a promis că-mi cumpără, la un moment dat chiar vorbise cu cineva, se făcuse tranzacția, după care a spus, „nu, eu nu vreau să-mi moară copilul în accident de motocicletă”. Și atunci am făcut primul curs de arbitri de motociclism și automobilism din această țară. Am fost arbitru în concursuri naționale și internaționale, deci am o calificare în plus. Am fost întâi coechipier într-o motocicletă cu ataș. Am vrut însă să particip și eu la cursă, aveam 15 ani și ceva atunci, iar părinții nu au știut nimic, numai că cineva mi-a spus că ar fi văzut-o pe mama în public. N-am mai văzut nici curbă, n-am mai văzut nimic și astfel s-a terminat și concursul meu, exact într-o arătură, dar și cariera mea de motociclist.
Am făcut și automobilism. Soțul meu participa împreună cu un prieten pe o mașină și eu pe alta, însă nu am terminat cursa pentru că s-a stricat mașina. A trebuit însă să promit părinților că termin cu năzbâtiile auto-moto. Iubesc însă și literatura, muzica. Iubesc tot ceea ce este frumos în viață. Doresc din toată inima și sper ca, împreună cu conducerea Baroului București și a Uniunii Avocaților să facem o comemorare a marilor avocați români, care au reprezentat ceva pentru istoria țării românești. Iubesc viața, nu numai profesia și e mare lucru, spun eu, că la vârsta pe care o am, fiindcă ploaia anilor nu iartă pe nimeni, pentru mine viața este o bucurie.
Articol apărut în revista Lady Lawyer, aprilie 2014
