PERSONALITATE ŞI DESTIN APOLODOR DIN DAMASC
Доктор. Mihai Zamfir
Artist de geniu, împovărat cu un destin în egală măsură glorios dar şi capricios, însă şi cu zone mai umbrite, Apolodor din Damasc rămâne totuşi omul care deşi nu şi-a propus să supună timpul a fost cel care a sfârşit prin a nu fi doborât de timp.
Pentru a putea accede la un astfel de statut, Apolodor a fost, înainte de a fi un mare artist, un mare iubitor şi slujitor al adeverului. Această calitate, marca celor aleşi, face ca azi Apolodor să fie pentru noi un adevărat criteriu al adevărului, iar pentru noi românii un arbitru de autoritate incontestabilă într-o problemă de viaţă şi de moarte, aceea a originii poporului nostru.
După cum probabil deja aţi sesizat este vorba despre cea de a doua operă fundamentală a lui Apolodor, cunoscută drept columna lui Traian. Este un fapt bine stabilit, şi deci aflat dincolo de orice discuţie, caracterul de mijloc de glorificare a puterii Romei a acestei columne. Realizarea practică a monumentului a necesitat un efort impresionant justificabil numai prin statutul său de chestiune de stat. În aceste condiţiuni răspunderea artistului arhitect-inginer a fost una cu adevărat uriaşă, comanda politică impunând rigori ucigătoare prin care se dorea o filtrare a realităţii în sensul unic al servirii exclusive a prestigiului Romei.
Dincolo de firul naraţiunii, Apolodor şi-a permis o derogare subtilă de la cadenţa imnică a scrierii în piatră a marşului triunfal al armatei romane, prin practicarea unui realism de nerefuzat pentru comanditarii lucrării. Nu puteau înfrânge romanii pe unii fără identitate. Şi în acest moment filmul propagandistic al columnei cedează în faţa realitaţii, chipurile şi portul dacilor spun altceva decât propaganda imperială.
Lăsând puţin în urmă aceste consideraţiuni să trecem la consecinţele, să zicem actuale, ale faptei lui Apolosor sirianul. Este desigur bine cunoscută revenirea în actualitate a dezbaterii legate de originea poporului nostru pe care o parte a cercurilor istorice academice se străduiesc să o plaseze în aria unul latinism absolut, argumentat cât de cât acum multe decenii dar în prezent discutabil. Fără discuţie nici criticile antilatiniştilor nu vor înceta o dată ce argumentele se-nmulţesc, după cum nici refuzul latiniştilor de a discuta nu va ceda, o dată ce realitatea vitregă a-ncetat de a le mai accepta vederile contrare faptelor. În acest moment de autentic blocaj se pare că momentul clarificator, petrecut cu mult timp în urmă, ni-l oferă tocmai Apolodor.
Este vorba despre bine cunoscutul episod Badea Cârţan. Un ţaran cu oarece ştiinţă de carte dopat cu teoria latinistă, promovată de şcoala ardeleană ( altfel foarte eficientă politic în acel moment istoric ) merge la Roma la columna lui Traian spre a-şi vedea strămoşii. Mai din lipsă de cazare, mai din dragoste de strămoşi, romanul Badea Cârţan, în portul lui de ţăran ardelean, adoarme la picioarele columnei Traiane. Dimineaţa când Roma descide ochii certificatul de origine etnică este deja redactat. Locuitorii Romei, capitala imperiului latin, constată cu mirare că de pe columna gloriei romane a căzut la picioarele ei un dac. În capitala imperiului, după 18 secole, urmaşii direcţii ai latinilor, italienii, constată că latinizarea dacilor i-a transformat pe aceştia în —dacii.
O constatare pentru care nu sunt necesare nici înalte studii universitare nici salarii academice mari.
În ceea ce-l priveşte pe Cârţan, acesta pleacă roman din Dacia şi se întoarce dac de la Roma. Peste secole Apolodor le spune românilor : voi nu sunteţi urmaşii Romei.
P.S.
Numele lui Cârţan, printr-un capriciu al sorţii este atât de dacic încât poate că ar trebui să vedem în acest fapt un avertisment dat măsluitorilor istoriei. Îmbrăcat ca un dac, având nume de dac şi crezându-se roman, Cârţan ajunge tocmai la Roma pentru a afla pentru el şi pentru tot neamul său că el este dac şi nu roman. Aceasta i-o spun romanii.
